Opt și jumătate

Îmi asum consecințele acestei afirmații: “Otto e mezzo” e cel mai frumos film de cinema al timpului său. N-am văzut desigur toate filmele începutului anilor `60, dar nici nu era nevoie.

“Otto e mezzo” e un film de o frumusețe delicată fără să fie concomitent brutală. E desăvârșit – ca atare nu se poate povesti. Ce să povestești? Că e despre criza de inspirație a unui regizor? Că e autobiografic? Că este chiar al optulea film și jumătate regizat de Fellini? Că magul italian însuși nu știa ce va face? Că abia la final i-a venit ideea să îi spună capodoperei comedie, deși e – cum altfel? – mai aproape de lacrimă? Că e sfâșietor ca o melancolie? Că e înnebunitor ca o copilărie pierdută? Că nu știi unde se termină visul și unde începe realitatea? Că nu contează?

Există, firește, un set de explicații care îi dau frumusețea.

Prima e că Fellini e un cineast, dar nu mai puțin un poet.

A doua e că Mastroianni a fost unul dintre actorii aceia extraordinari de care se îndrăgostesc spectatorii, indiferent de vârstă, sex, orientare politică sau religioasă, încă de când Marcello își fixează ochelarii cu un gest pasager.

A treia e că femeile care apar în acest film de cinema sunt înmărmuritor de adevărate, întocmai ca muzele. Iar despre domnișoara Cardinale nu vreau să scriu nimic, pentru că aș fi acuzat de exces de entuziasm.

A patra e că frumusețea stă nu numai în cum pictează camera ci și în ideile supuse contestării, revizuirii, încântării – de pildă, dialogul dintre Guido, regizorul în criză, și unul dintre acei înalți prelați care îl contestă în întrebările sale despre fericire. Pur și simplu, înaltul prelat are forța acestei retorici: cine spune că suntem aici ca să fim fericiți?

A cincea e că finalul nu avea cum să fie fericit, că în astfel de filme de cinema finalul nu poate fi decât așa cum este acesta: viața e o scenă, viața e un circ și noi clovnii săi.

A șasea e că “Otto e mezzo” e irepetabil. Mulți au încercat să îi copieze esența. E imposibil. Sufletul nu poate fi reprodus.

A șaptea e că, așa cinema de autor cum e, acest film e etern și va fi cu atât mai prețios cu cât noi și urmașii noștri nu vom găsi armele cu care să combatem standardizarea.

A opta e că – banalitate! – “Otto e mezzo” e complet. Nimic nu îi lipsește – nici măcar simplitatea, nici măcar complexitatea.

A opta și jumătate e scandaloasa sinceritate a libertății absolute. “Otto e mezzo” caută adevărul și atinge frumusețea și dragostea. Și dacă aș crede în Dumnezeu, aș spune acum că așa a fost și mai vechiul plan – neîmplinit –  al Creatorului.