Căutarea

A rulat în cinematografe filmul “The Search”, nominalizat la Cannes, fără să primească, așa cum poate că ar fi meritat, un prestigios premiu. E o peliculă despre război și despre inocență, despre indiferență și despre iubire.

Filmul lui Michel Hazanavicius (cel care a dat lumii bijuteria în alb și negru și fără cuvinte “Artistul”) are ca fundal al doliea război cecen, desfășurat la cumpăna dintre 1999 și 2000. Se inspiră din “Căutarea” lui Serge Zinneman, în care un soldat american găsește un copil care a scăpat de la Auschwitz. E limpede de ce a ales cineastul francez această cale: ororile războiului se repetă și se tot repetă fiindcă oamenii nu înțeleg, nu vor și nici nu pot să înțeleagă ceva din istorie. Cineva trebuia să facă legătura.

La Hazanvicius, un copil cecen căruia îi sunt uciși părinții de către soldații ruși fuge ținându-l în brațe pe fratele său mai mic – un bebeluș. Îl abandonează în fața unei case în care locuiesc ceceni și pleacă mai departe, până ajunge să întâlnească o funcționară din Comisia pentru Drepturile Omului a Uniunii Europene, originară din Franța. Pe el îl cheamă Hadji și are nouă ani, pe ea o cheamă Carole și nu se știe câți ani are. Hadji învață să vorbească și în franceză și, uneori, cât Carole nu e acasă, dansează.

În căutare e implicată și sora lui Hadji, pe care el o credea moartă și nu era. Nu vom dezvălui consecințele căutării, dar vom spune, fără echivoc, că filmul lui Hazanivicius merită un exercițiu de admirație – felul în care se împletesc destinele criminalilor și celor uciși, felul în care se arată cum războiul este o monedă care are întotdeauna două fețe…

Apoi, Hadji este interpretat de un copil, Abdul-Khalim Mamatsuevi, care face, din instinct, un rol extraordinar, beneficiind și de una dintre cele mai inocente priviri pe care le-a dat cinema-ul de la “Puștiul” lui Chaplin (jucat de Jackie Coogan) încoace, de la Joshua din “La Vita e Bella” (jucat de Giorgio Cantorini).

Desigur, se pot ridica obiecții – eu aș ridica unele cu privire la Bérénice Bejo, nu atât la jocul ei, cât la alegerea sa. Face parte însă din magia cinema-ului să ne amăgească. De fapt, funcționarele din comisiile care apără drepturile omului nu obișnuiesc să fie atât de tulburătoar-frumoase. E o realitate de care poate era bine să se țină cont. O peliculă-mărturie, filmul lui Hazanavicius va dura mai ales prin palma categorică pe care o dă ipocriziei Occidentului.

Umanist, fără să fie patetic, acest film de cinema merită să facă săli pline și nu va face. Când l-am vizionat eu, într-un mall bucureștean, în ajun de Crăciun, pe ultimul rând, un tânăr și o tânără, doi dintre cei șase spectatori, au preferat să facă un început de dragoste. Pe ecran curgeau tancurile rusești, explodau bombele și sângele de oameni se scurgea în noroi, iar ei…

Dar poate că, până la urmă, și acesta tot un triumf al vieții este.