Căutarea

A rulat în cinematografe filmul “The Search”, nominalizat la Cannes, fără să primească, așa cum poate că ar fi meritat, un prestigios premiu. E o peliculă despre război și despre inocență, despre indiferență și despre iubire.

Filmul lui Michel Hazanavicius (cel care a dat lumii bijuteria în alb și negru și fără cuvinte “Artistul”) are ca fundal al doliea război cecen, desfășurat la cumpăna dintre 1999 și 2000. Se inspiră din “Căutarea” lui Serge Zinneman, în care un soldat american găsește un copil care a scăpat de la Auschwitz. E limpede de ce a ales cineastul francez această cale: ororile războiului se repetă și se tot repetă fiindcă oamenii nu înțeleg, nu vor și nici nu pot să înțeleagă ceva din istorie. Cineva trebuia să facă legătura.

La Hazanvicius, un copil cecen căruia îi sunt uciși părinții de către soldații ruși fuge ținându-l în brațe pe fratele său mai mic – un bebeluș. Îl abandonează în fața unei case în care locuiesc ceceni și pleacă mai departe, până ajunge să întâlnească o funcționară din Comisia pentru Drepturile Omului a Uniunii Europene, originară din Franța. Pe el îl cheamă Hadji și are nouă ani, pe ea o cheamă Carole și nu se știe câți ani are. Hadji învață să vorbească și în franceză și, uneori, cât Carole nu e acasă, dansează.

În căutare e implicată și sora lui Hadji, pe care el o credea moartă și nu era. Nu vom dezvălui consecințele căutării, dar vom spune, fără echivoc, că filmul lui Hazanivicius merită un exercițiu de admirație – felul în care se împletesc destinele criminalilor și celor uciși, felul în care se arată cum războiul este o monedă care are întotdeauna două fețe…

Apoi, Hadji este interpretat de un copil, Abdul-Khalim Mamatsuevi, care face, din instinct, un rol extraordinar, beneficiind și de una dintre cele mai inocente priviri pe care le-a dat cinema-ul de la “Puștiul” lui Chaplin (jucat de Jackie Coogan) încoace, de la Joshua din “La Vita e Bella” (jucat de Giorgio Cantorini).

Desigur, se pot ridica obiecții – eu aș ridica unele cu privire la Bérénice Bejo, nu atât la jocul ei, cât la alegerea sa. Face parte însă din magia cinema-ului să ne amăgească. De fapt, funcționarele din comisiile care apără drepturile omului nu obișnuiesc să fie atât de tulburătoar-frumoase. E o realitate de care poate era bine să se țină cont. O peliculă-mărturie, filmul lui Hazanavicius va dura mai ales prin palma categorică pe care o dă ipocriziei Occidentului.

Umanist, fără să fie patetic, acest film de cinema merită să facă săli pline și nu va face. Când l-am vizionat eu, într-un mall bucureștean, în ajun de Crăciun, pe ultimul rând, un tânăr și o tânără, doi dintre cei șase spectatori, au preferat să facă un început de dragoste. Pe ecran curgeau tancurile rusești, explodau bombele și sângele de oameni se scurgea în noroi, iar ei…

Dar poate că, până la urmă, și acesta tot un triumf al vieții este.

 

Opt și jumătate

Îmi asum consecințele acestei afirmații: “Otto e mezzo” e cel mai frumos film de cinema al timpului său. N-am văzut desigur toate filmele începutului anilor `60, dar nici nu era nevoie.

“Otto e mezzo” e un film de o frumusețe delicată fără să fie concomitent brutală. E desăvârșit – ca atare nu se poate povesti. Ce să povestești? Că e despre criza de inspirație a unui regizor? Că e autobiografic? Că este chiar al optulea film și jumătate regizat de Fellini? Că magul italian însuși nu știa ce va face? Că abia la final i-a venit ideea să îi spună capodoperei comedie, deși e – cum altfel? – mai aproape de lacrimă? Că e sfâșietor ca o melancolie? Că e înnebunitor ca o copilărie pierdută? Că nu știi unde se termină visul și unde începe realitatea? Că nu contează?

Există, firește, un set de explicații care îi dau frumusețea.

Prima e că Fellini e un cineast, dar nu mai puțin un poet.

A doua e că Mastroianni a fost unul dintre actorii aceia extraordinari de care se îndrăgostesc spectatorii, indiferent de vârstă, sex, orientare politică sau religioasă, încă de când Marcello își fixează ochelarii cu un gest pasager.

A treia e că femeile care apar în acest film de cinema sunt înmărmuritor de adevărate, întocmai ca muzele. Iar despre domnișoara Cardinale nu vreau să scriu nimic, pentru că aș fi acuzat de exces de entuziasm.

A patra e că frumusețea stă nu numai în cum pictează camera ci și în ideile supuse contestării, revizuirii, încântării – de pildă, dialogul dintre Guido, regizorul în criză, și unul dintre acei înalți prelați care îl contestă în întrebările sale despre fericire. Pur și simplu, înaltul prelat are forța acestei retorici: cine spune că suntem aici ca să fim fericiți?

A cincea e că finalul nu avea cum să fie fericit, că în astfel de filme de cinema finalul nu poate fi decât așa cum este acesta: viața e o scenă, viața e un circ și noi clovnii săi.

A șasea e că “Otto e mezzo” e irepetabil. Mulți au încercat să îi copieze esența. E imposibil. Sufletul nu poate fi reprodus.

A șaptea e că, așa cinema de autor cum e, acest film e etern și va fi cu atât mai prețios cu cât noi și urmașii noștri nu vom găsi armele cu care să combatem standardizarea.

A opta e că – banalitate! – “Otto e mezzo” e complet. Nimic nu îi lipsește – nici măcar simplitatea, nici măcar complexitatea.

A opta și jumătate e scandaloasa sinceritate a libertății absolute. “Otto e mezzo” caută adevărul și atinge frumusețea și dragostea. Și dacă aș crede în Dumnezeu, aș spune acum că așa a fost și mai vechiul plan – neîmplinit –  al Creatorului.

 

Câteva precizări cu privire la filmul de cinema “Boyhood”

Înainte ca “Boyhood” să cucerească marele premii de cinema puse în joc pentru anul 2015, înainte să devină, așadar, o modă, trebuie făcute câteva observații cu privire la această peliculă.

Subiectul vă este poate cunoscut: Richard Linklater, regizorul, urmărește maturizarea unui băiat, Mason Evans Jr. (interpretat de Ellar Coltrane), pe care îl fimează în fiecare din cei doisprezece ani ai trecerii de la copilărie la maturitate – de la opt la douăzeci de ani.

Filmul, beneficiind de prestația actorului Ethan Hawke, tot mai bun pe măsură ce clepsidra curge, reușește să depășească ineditul ideii de bază. Filmul acesta nu rămâne un simplu experiment, nu, este, din bornă în bornă, chiar un maraton al excepționalului. Scenariul se transformă în funcție de transformările actorilor, dar motivul creșterii rămâne. “Boyhood” are pur și simplu ceva dintr-o altă epocă – una în care exista încă răbdare pentru o devenire.

Sunt, de fapt, multe lucruri pentru care te poți îndrăgosti de “Boyhood”. Filmul e lung, e foarte lung și e foarte bine că e așa, căci lasă loc, după două ore și treizeci de minute, să zicem, melancoliei după cum arăta lumea la minutul trei.

Atenție! Povestea se îndreaptă atât de limpede înspre un happy-end cât toate zilele încât poți neglija câte ceva dintre inubliabilele imagini pe care camera lui Linklater le propune pentru istorie.

Cei interesați vor putea găsi, totodată, un evantai de nuanțe psihologice la fiecare dintre aceste personaje – fascinante fiind evoluțiile tatălui (Ethan Hawke) și a surorii lui Mason, Samantha (Lorelei Linklater, însăși fiica regizorului).

“Boyhood” reușește să fie emoționant, rezistă prin secvențe care nu se mai pot șterge din memoria afectivă – e o condiție elementară, esențială pentru fiecare mare film de cinema. Încântătoare este, de pildă, clipa în care Mason Jr. descoperă, lucrând la sfârșitul liceului ca spălător de vase și băiat bun la toate într-un restaurant, că oamenii sunt pur și simplu proști și că singurul mod în care pot deveni tolerabili este să îi observi.

Nu sunt un mare fan al societății americane și am puterea să mărturisesc: m-a dezamăgit prima oră din “Boyhood” – semăna alarmant cu un film de pe Hallmark, de duminică după-amiază, doar că, în locul unei familii ideale, puteam viziona una în destrămare.

Nu sunt nici un fanatic al micului univers care e fiecare familie, ba dimpotrivă – nu agreez deloc genul acesta de cinema. Apoi, cultura americană, așa cum rezultă și din “Boyhood”, și cum probabil că este și în realitate, deși admirabilă în multe, foarte multe puncte, prezintă teribile momente stânjenitoare când e evident că ea, marea cultură americană, e mai ales colecția de întâmplări a unor cretini senini.

Concluzia mea este: e frumos acest film de cinema, e foarte frumos, deși are un pic prea mult sirop pentru gustul meu. Aștept, totodată, de la Hollywood mai multe pelicule cu oameni urâți. Nu psihopați, nu jigodii, nu, doar banal de urâți, neinteresanți, cu vieți futute fără să facă din asta o melodramă și motive de terapie, oameni ca oamenii, cetățeni cam cum sunt șapte-opt din zece. Ar fi cu totul altfel și ar fi bine și așa.

Îi doresc, de aceea, cinema-ului pentru 2015 să reabiliteze banalul.

Ultimul tango la Paris. Mult mai mult decât sex

“Ultimul tango la Paris” a fost, la începutul anilor `70, una dintre acele răsunatoare întâmplări de cinema care schimbă o epocă. Există, printre cinefili, voci avizate, deşi scandaloase, care văd în acest Bertolucci cel mai bun Bertolucci, precum şi altele care văd în acest Brando totuşi de tinereţe cel mai bun Brando posibil. Ambele afirmaţii merită să fie combătute – dar cu altă ocazie.

S-a precizat în epoca aceea că, la bază, filmul n-a fost decât o fantezie a lui Bertolucci – să întâlnească o străină plăcută, cu care să se întreţină pe deplin sexual fără alte consecinţe, fără alte complicaţii. Dar…

Și intriga vă este poate cunoscută: o femeie la douăzeci de ani şi un bărbat la patruzeci chiar se întâlnesc întâmplător şi se dedau unui amor turbat într-un apartament închiriat, practicând o iubire în afara convenţiilor, bazată pe sex şi absenţa cunoştinţelor despre vieţile de dincolo de zidurile acelei închisori în care li se eliberează trupul şi mintea.

În film, Jeanne (Maria Schneider) e un fel de actriţă nu tocmai de succes, trăind o romanţă oarecare cu un regizoraş, în vreme ce Paul (Marlon Brando) e un bărbat în curs de blazare, care tocmai a traversat suicidul soţiei care îl înşela cu dublul său ridicol. Paul continuă să-şi radă obrajii cu briciul cu care soţia sa şi-a tăiat venele. Finalul nu vi-l voi povesti, deşi e poate cea mai reuşită parte a unei opere de artă care are curajul să refuze happy-end-ul pentru o demonstraţie.

În viață, Maria Schneider va abuza de droguri, atât grele cât şi uşoare, şi va dezvolta un complex oedipian faţă de Marlon Brando, care era deja un armăsar imposibil de stăvilit. Istoricii Hollywood-ului n-au reuşit să constate numărul exact de moştenitori pe care marele actor l-a lăsat în urmă.

Filmul acesta poate să vi se pară şi o nebunie scăpată de sub control, o suită de exhibiţii violente şi mai ales inutile.  Da, “Ultimul tango la Paris” prezintă un erotism sălbatic şi vicios, a fost hulit de conservatori, a fost interzis, a fost prezentat drept trimisul Sodomei pe pământ, dar privit după patruzeci de ani pare un porno foarte soft din care rezultă doar, cel mult, că sexul anal era practicat după o pregătire prealabilă, tradiţională, cu unt şi că femeile nu ajunseseră încă la binefacerile unei epilări cât de cât mai ample – chestiuni ultracunoscute, de altfel.

Dar “Ultimul tango la Paris” a fost, desigur, înţeles puţin, dacă nu greşit de contemporanii săi, îmbătaţi de nuri, căci filmul acesta rezistă prin câteva elemente. Îl găsesc durabil pentru că:

1. intuieşte un Paris căzând ireversibil, un oraş în acelerată degredare, care nu s-a sfârşit nici astăzi, un oraş în care iubirile romantice de altă dată devin, brusc, desuete şi ridicole. Filmul lui Bertolucci combate pe bună dreptate şi cu succes un mit.

2. arată imposibilitatea cunoaşterii între doi oameni, bărbat şi femeie, în afara unor graniţe de multă vreme trecute, de fapt imposibilitatea cunoaşterii în orice context. Filmul lui Bertolucci, deşi aparent extrem de liberal, comportă o paradoxală nuanţă de respect pentru cele clasice. Filmul lui Bertolucci este, în primul rând, despre singurătate.

3. subliniază diferenţele între artă şi simplul material pentru onanism, foarte întâlnit, altfel, în zilele noastre. Filmul lui Bertolucci este marcat de imagini inubliabile, înălţându-se înspre altitudinile unui adevărat eseu cinematografic în care tablourile sunt încă mai importante decât povestea.

4. nici Schneider şi nici Brando n-au înţeles, atunci, nimic din filmul lui Bertolucci, Schneider considerând “Tangoul” greşeala vieţii ei, iar Brando refuzând să-i vorbească regizorului vreme de cincisprezece ani, ambii acuzându-l că i-a violat artistic. Ceea ce demonstrează o dată în plus că un film nu este niciodată suma actorilor săi şi că destinul său nici măcar în puterea lor, deloc redusă, nu stă.

Andrei CRĂCIUN